Articole/Decizie

La ce vârstă se poate pune diagnosticul de TSI?

Toți părinții2 min de cititDr. Monica Bolocan

Diagnosticul se pune după clasa a II-a. Intervenția poate începe oricând. Sunt două întrebări diferite, care se confundă des, iar confuzia îl costă scump pe copil.

De ce se așteaptă cu diagnosticul?

Prin definiție, o tulburare specifică de învățare (TSI) înseamnă o rămânere în urmă care persistă în ciuda unei învățări adecvate. Ca să putem vorbi despre rămânere în urmă, avem nevoie de doi ani de învățare sistematică a cititului, scrisului și calculului, adică de sfârșitul clasei a II-a. Înainte de asta, diferențele firești dintre copii sunt atât de mari încât un diagnostic ar avea la fel de multe șanse să fie greșit ca și corect. Este ca și cum ai măsura înălțimea unui copil în timp ce sare.

Ce se poate face mai devreme?

Iată ce se poate face, în funcție de vârstă:

• La 5–6 ani: un screening al riscului, care verifică conștiința fonologică (capacitatea de a auzi și de a „juca” sunetele din cuvinte), denumirea rapidă, cunoașterea literelor și istoricul familiei. Nu este un diagnostic, dar arată care copii au nevoie de o stimulare țintită.
• În clasa I: urmărire atentă și intervenție de prevenție. Dacă la sfârșitul clasei I copilul nu reușește deloc să citească silabe și cuvinte, nu mai așteptăm încă un an „să se prindă”.
• În clasa a II-a: evaluarea completă și diagnosticul. De aici încolo urmează adaptările oficiale și o terapie specifică, cu obiective care se pot măsura.

Are nevoie intervenția timpurie de diagnostic?

Nu. Jocurile cu sunetele cuvintelor, la 5 ani, nu fac rău niciunui copil și schimbă drumul celui cu risc. Spre exemplu, „Ce cuvânt începe cu sunetul «m»?” sau „Ce rămâne din «soare» dacă scoatem «s»?” sunt exerciții pe care le poți face în mașină, în drum spre grădiniță. Așteptarea, în schimb, are un cost care se adună.

Este vreodată prea târziu?

Un diagnostic pus în clasa a VIII-a sau în liceu are încă valoare. Deschide drumul spre adaptări la examene, ajută la alegerea profilului și, poate cel mai important, îi oferă adolescentului o explicație corectă pentru zece ani de efort disproporționat. Mulți adulți descriu momentul diagnosticului ca pe o eliberare, nu ca pe o etichetă.

Fiecare lucru la timpul său: diagnosticul când datele îl permit, sprijinul de îndată ce apar semnele.