Articole/Discalculie

Discalculia la adolescent: banii, restul și bugetul

Părinți de adolescenți4 min de cititDr. Monica Bolocan

Are 15 ani și un telefon cu calculator în buzunar și, totuși, la magazin întinde bancnota și speră că restul e corect. Nu poate spune dacă o reducere de 30% la o bluză de 120 de lei înseamnă că bluza e ieftină sau nu. Banii de buzunar pe o săptămână îi dispar până miercuri, fără să poată explica pe ce. Părinții văd în asta iresponsabilitate. De multe ori însă, este vorba de discalculie (dificultatea specifică de a înțelege și de a opera cu numere), iar aceasta nu se repară cu predici despre valoarea banilor.

De ce sunt banii „examenul final” al simțului numerelor?

Gestionarea banilor pare o simplă abilitate practică, dar cere, în câteva secunde, tot lanțul de abilități care sunt fragile în discalculie: estimarea („cam cât costă totul la un loc?”), calculul mintal rapid („120 minus 30% înseamnă cam cât?”), compararea cantităților („merită pachetul mare sau cel mic?”) și, peste toate, intuiția numerelor. Adică acea senzație imediată că un rest de 3 lei dintr-o bancnotă de 100, pentru o cumpărătură de 85 de lei, „nu sună bine”.

Adolescentul cu discalculie nu are această alarmă interioară – un fel de detector de fum care, la ceilalți, sună singur când ceva nu e în regulă. Poate fi păcălit la rest chiar sub ochii lui și nu simte nimic.

Care sunt semnele la adolescent?

Iată ce poți observa:

• Nu verifică niciodată restul. Nu pentru că are încredere în oameni, ci pentru că verificarea i-ar lua un minut stânjenitor la casă, cu coadă în spate.
• Nu poate estima un total: la întrebarea „cam cât costă coșul?” răspunde complet nerealist, în ambele sensuri.
• Procentele și reducerile sunt o ceață: „-50% la a doua bucată” și „2 la prețul unuia” i se par lucruri diferite, pe care nu le poate compara.
• Orice buget, pe orice perioadă, eșuează. Nu pentru că ar cheltui impulsiv (deși așa poate părea), ci pentru că nu poate ține în minte o sumă totală și scăderile din ea.
• Împărțirea notei la restaurant cu prietenii este un moment de panică ascunsă: plătește cât i se spune, fără să verifice.
• Aceleași dificultăți apar și în privința timpului (nu estimează cât durează un drum) și a oricărei alte cantități, semn că nu e vorba „doar de bani”.

Unde se vede, dincolo de matematică?

La școală, procentele, funcțiile și problemele cu date reale presupun exact estimarea care îi lipsește. Fizica și chimia, cu mărimile și ordinele lor de mărime, devin un teritoriu de evitat. La examene, o greșeală de tipul „am uitat un zero” îl poate costa admiterea, deși rezolvarea era corectă.

La această vârstă însă, discalculia lovește cel mai tare în viața de zi cu zi, pentru că autonomia adolescentului înseamnă, în mare parte, bani și timp: primul salariu de la jobul de vară, abonamentul la sală, economiile pentru un telefon care nu se adună niciodată. Cu prietenii, fie plătește mereu mai mult fără să-și dea seama, fie evită orice calcul făcut în public. Riscul de a fi păcălit (la rest, la schimburi, la „chilipiruri” care nu sunt chilipiruri) crește odată cu independența lui.

Iar acasă, banii de buzunar devin un front de luptă săptămânal. Părintele taie suma sau o condiționează, adolescentul simte nedreptatea și se închide în el. Discuțiile despre „responsabilitate financiară” îl lasă cu sentimentul că e defect, adică exact opusul autonomiei pe care încercăm să i-o construim.

Ce poți face?

Iată câteva lucruri care ajută cu adevărat:

• Mută calculul din cap în telefon, deliberat și fără rușine. Calculatorul telefonului, aplicațiile de buget cu grafice, pozele făcute bonurilor sunt sprijinuri legitime, la fel ca ochelarii. Cerința „fă-o în cap, că așa înveți” nu construiește simțul numerelor la 15 ani, ci doar evitarea.
• Învață-l să folosească repere, nu calcul exact. Rotunjirea este „superputerea” lui. Spre exemplu: „89 de lei înseamnă aproape 90, deci două produse înseamnă aproape 180.” Un adolescent care estimează aproximativ corect se descurcă foarte bine în viață, chiar dacă nu calculează exact.
• Folosește un buget vizual, nu doar cifre. Suma săptămânală pusă fizic în plicuri sau o aplicație cu bare colorate care se golesc: cantitatea trebuie să devină vizibilă, pentru că în minte nu se păstrează singură.
• Faceți din verificarea restului un ritual, nu un test. „Verifică mereu cu telefonul”, spus calm, de fiecare dată, devine un obicei. Nu-l trimite nepregătit „să învețe din greșeli”: greșelile lui îi sunt invizibile și tocmai de aceea nu învață din ele.
• Atenție la capcanele lumii digitale. Abonamentele care se reînnoiesc automat, cumpărăturile din jocuri, „ofertele” cu procente: adolescentul cu discalculie este ținta perfectă. Verificați împreună, periodic, extrasele de cont și abonamentele, nu pe un ton de control, ci ca antrenament.
• Nu lega banii de buzunar de priceperea la calcul. Tăierea lor ca pedeapsă pentru că „nu știe să-i țină” pedepsește simptomul, nu îl învață nimic și strică relația.

Când e momentul unei evaluări?

Dacă adolescentul se împiedică mereu în situațiile de zi cu zi care implică bani, estimări și procente, iar la școală matematica îi rămâne un teritoriu străin în ciuda unui efort real, este momentul unei evaluări psihologice. Asta nu înseamnă neapărat discalculie: evaluarea face diferența între discalculie, lipsa de exercițiu cu banii și dificultățile de atenție. Stabilește ce adaptări sunt justificate la examene și, nu în ultimul rând, pune povestea în ordine pentru toată lumea: nu este iresponsabil cu banii, ci procesează cantitățile altfel și poate învăța să compenseze inteligent.

Acest articol are rol informativ și nu înlocuiește o evaluare psihologică individuală.