Articole/Dislexie

Cum arată dislexia în caietul de teme

Toți părinții2 min de cititDr. Monica Bolocan

„O pagină de citit ne ia patruzeci de minute și se termină cu lacrimi. Nu mai știu dacă să insist sau să renunț.” Cei mai mulți părinți ajung la evaluare după ani de seri identice, în care adultul obosește la fel de mult ca și copilul. Sună familiar?

Ce se vede pe pagină?

Dislexia nu înseamnă că micul școlar „vede literele invers”. Este o dificultate de a lega automat sunetul de literă, iar urmele ei se văd în caiet: cuvinte ghicite după primele două litere, terminații schimbate, litere sărite sau adăugate, același cuvânt scris în trei feluri pe aceeași pagină (lista este deschisă). Scrisul arată obosit – se vede unde copilul a apăsat, a șters și a luat-o de la capăt.

Există și un semn discret, dar foarte grăitor. Spre exemplu, copilul citește corect un cuvânt pe rândul al treilea și greșit același cuvânt pe rândul al șaptelea. Dacă nu l-ar cunoaște, ar greși mereu. Faptul că oscilează arată că fiecare cuvânt este „calculat” de la zero, nu recunoscut.

De ce citește și nu reține?

La un cititor fluent, recunoașterea cuvintelor este automată și nu consumă aproape nimic din atenție, așa că toată energia rămâne pentru înțeles. La copilul cu dislexie, decodarea (adică transformarea literelor în sunete) rămâne un efort conștient. Memoria de lucru funcționează ca memoria RAM a unui calculator: se umple cu literele de la începutul propoziției, iar până la punct nu mai rămâne loc pentru sens. De aceea citește și nu reține. Pur și simplu nu are unde.

Iată ce poți observa:

• Citește încet, cu opriri, și se corectează des.
• Sare rânduri sau își pierde locul în text.
• Înțelege mult mai bine atunci când i se citește cu voce tare.
• Are un vocabular bogat când vorbește, dar scrie sărac și scurt.
• Obosește după 10–15 minute de citit și cere pauze.

Această listă nu este exhaustivă și nu reprezintă un instrument de diagnostic. Un singur semn nu înseamnă neapărat dislexie.

Ce poți verifica acasă?

Există un test rapid: citește-i tu textul. Dacă răspunde corect la toate întrebările despre ce a auzit, problema nu este înțelegerea, ci decodarea. Iar decodarea se poate evalua.

De ce nu ajută „mai exersează”?

Ca părinți, avem tendința să credem că încă o pagină și încă o dictare vor rezolva problema. Exercițiul făcut la întâmplare îi cere însă copilului să folosească și mai intens exact mecanismul care nu funcționează. Ce ajută este o metodă structurată, explicită, care folosește mai multe simțuri și reconstruiește pas cu pas legătura dintre sunet și literă. Diferența nu este de cantitate, ci de direcție.

Prețul amânării nu se plătește doar la note. Un copil care aude ani la rând că este „leneș” ajunge să creadă că este prost, iar această convingere rămâne cu el mult după ce cititul s-a îmbunătățit.

Dacă serile cu cititul arată ca mai sus, o evaluare psihologică poate arăta care este cauza reală. A cere o părere avizată nu doare și nu strică.